Oamenii Expeditiei Nationale SOR

Expediția Națională SOR nu este o acțiune la care poate participa oricine. Se mânâncă de la cazanul unde domnește autoritar Tanti Polea, nu există pizza și hamburgeri. Iar când prinzi o zi de grupă la bucătărie, poți fi sigur că Tanti Polea va avea grijă să cureți cartofi și legume cât un pluton de armată aflat în serviciu la popotă.

Participantul la expediție își dă singur palme, dar nu pentru că vrea să se pedepsească, ci pentru că e într-o continuă luptă cu țânțarii Deltei și cei de la mare. Acest tip de om e mereu cu ochii în patru când intră să se răcorească în apa canalelor Deltei – lipitorile se agață imediat de tine. E nevoie de oameni de o anumită factură - care nu doar să reziste, ci să se și bucure de Delta Dunării și de Marea Neagră atunci când își arată fața mai puțin prietenoasă. Oameni care se pot descurca oricând fără telefon mobil, oameni care se adaptează la capriciile naturii. Iar în 2015, conform statisticilor SOR, Expediția a avut 76 de participanți în cele două faze ale sale.

Juniorii
În fiecare an, noi elevi vin în Expediția Națională SOR. Poți fi sigur că își vor uita sacul de dormit acasă, așa că ei sosesc alături de părinți sau de un supraveghetor. Ar uita să se dea cu cremă de soare dacă ar fi lăsați, ar uita să își pună o șapcă pe cap, dar ar sta să se uite oricât prin binoclu și lunete după pelicanii de la Maliuc sau pescărușii de la Vadu. Sunt niște mici bureți: absorb informația imediat ce le este livrată, nu uită nimic. Se adaptează imediat la programul Expediției, participă la cursuri, învață cântecele de foc de tabără și sunt mereu puși pe glume.

Anul acesta, Răzvan Cuzic, care deja e veteran al taberelor SOR a făcut echipă cu nepotul doamnei Polea, Eduard. Erau nedespărțiți, se jucau printre corturi, chemau adulții să le arate ce descoperire mai făcuseră. Printre ei, uneori apărea și Vladimir Ifrim, cel care a sosit alături de sora lui, Teodora. Erau două micuțe baterii pentru Expediție. Treceau de la un cort la altul, vorbeau cu toată lumea. Se alintau, se mutau de la o femeie la alta, dar erau puși la punct de părinți, când săreau calul. Nu în ultimul rând, trebuie menționate cele mai cuminți participante la Expediție, surorile Ada și Mara Tibăr. Cele două fetițe veniseră special în Expediție ca să își reîntâlnească prietenele de acum un an. Nu a fost cazul acum, dar se vor reîntâlni în 2016.

Tinerii
La capitolul tineri, exista un „nucleu dur” al taberelor SOR, format în mare parte din liceeni și studenți care s-au cunoscut la Maliuc și la Vadu și care împărtășesc aceeasi pasiune pentru păsări și natură. Ada Caramihai, Zoltan Torok, Sabrina Rotaru, Mihai si Bogdan Miron, Andrei Burdușel, Emanuel Moga și alți câțiva. Vin mereu la ambele faze ale Expediției, și în Deltă și la mare, știu cântecele de tabără, umblă cu două determinatoare dupa ei. Anul acesta, li s-au alăturat doi maramureșeni simpatici, Flaviu Bodea și Denisa Kalisch. Iar Denisa i-a impresionat pe toți.

Crescută la cercul de ornitologie condus de Alexandru Lapoși, tânăra băimăreancă a reușit să se integreze perfect în grup, ba chiar a și câștigat premiul pentru cel mai bun tânăr păsărar din Expediție. Nu toți tinerii care vin în Expediție sunt păsărari. E de ajuns să ne uităm pe testele de început pe care le face cu ei Alexandru Lapoși. Unii confundă specii, alții nu le cunosc deloc. Dar trebuie văzute și testele de final, când tinerii demonstrează că au asimilat nu doar denumirile populare, ci și cele științifice ale păsărilor, când deja le recunosc pe unele fără echivoc. Au crescut în Taberele SOR, sperăm să se dezvolte și în Expediții și să ajute la creșterea a noi generații. Așa cum o fac alții deja.

Veteranii
Taberele SOR au format o generație întreagă de păsărari, de ornitologi, de oameni care revin să ajute oricând pot. Până și președintele SOR, Costin Ion face parte din ei. Anul acesta a primit premiul de Căpitan Barcagiu, poreclă de care își amintește cu plăcere. „Erau câțiva taberiști care se tot foiau pe lângă mine. Nici nu mă cunoșteau, nici nu știau cum să ma ia. Le plăcuse foarte tare la o ieșire pe canale și mai doreau una. Au venit la mine, au întrebat cu cât sunt plătit ca barcagiu și dacă aș fi dispus să îi scot pe apă într-o excursie plătită de ei”, spune râzând și acum „Costi”. Nu e singurul.

Laurențiu Petrencu, Emanuel Baltag, Lucian Fasolă-Mătăsaru, Paul Țibu, Adrian Spatareanu, Vitalie Ajder, Andrei Roșu și alții au venit an de an în Tabere, au muncit la amenajare și niciodată nu s-au plâns că a mai fost nevoie să care bagaje sau să taie lemne sau să sape o latrină. De departe, însă, veteranul taberelor este Viorel Cuzic. Mergea alături de soția sa, Mariana, în taberele de inelare de la Histria. Acestea au devenit taberele de popularizare de la SOR, iar acum Expediție Națională. Știe orice cotlon al locațiilor unde se amplasează corturile, știe orice șotie pun la cale cei mici – doar le-a făcut și el, știe ce fel de pește trebuie pentru borș sau prăjeală. Întotdeauna se trece în grupa de serviciu de la bucătărie când e ziua de pește, știe să îl curețe, așa că nu lasă pe nimeni să strice farmecul bucatelor deltaice. Lângă el stă mereu soția sa, doamna Mariana Cuzic, cea care știe să intervină când lucrurile se încing într-o discuție, femeia care poate calma și un dragon cu o durere de măsele.

Piața Mică și Copoul
Piața Mică – așa se numește locul în care își amplasează, de obicei, corturile sibienii. Sunt cei de la Salvamont Bâlea, cum e cazul lui Ovidiu Ciontea. Sunt cei de la SMURD, ca Paul Anghel Slavu, Ioana Radu și Gabriel Andreescu – care deja sunt obișnuiți ai Taberelor SOR și care revin cu plăcere. Sunt Adina Farcaș, Elena Cristina Pană  și Aurelia Ștefu, fete care știu să răsucească orice idee până devine una bună, pot lua orice situație rea și o pot îndrepta. Oamenii din Piața Mică te primesc oricând la ei „la o poveste” și dacă nu te uiți la ceas te poți trezi că ai petrecut bună parte din zi cu ei. Lângă corturile lor îi găsești pe Mihaela Iane și Paul Țibu, biologi veterani ai taberelor și prieteni buni ai sibienilor. Stau aproape pentru că se aseamănă și pentru că după atâtea tabere au devenit prieteni și în afara lor.

Dacă la sibieni vorbim de Piața Mică, atunci în cazul grupului de la Iași putem vorbi lejer de Dealul Copoului. An de an, cei din Iași formează grupul cel mai numeros de paticipanți. O parte din ei vin să pregătească taberele, conduc bărcile pe apa canalelor, contribuie la programele de educație, ajută la prepararea meselor, ridică marile corturi, inițiază novicii în tainele campingului. Dar mai presus de toate, îl au în mijlocul lor pe profesorul Adi Ursu, responsabilul cu jocurile și voia bună.

Moldovean pur-sânge, cu o față blajină și ton domol de voce, pare un descendent al lui Ion Creangă, venit să alunge ridurile celor din Expediție. Are o statură comparabilă cu a ursului, dar niciodată nu se impune fizic. În schimb, când nu spune o snoavă cu tâlc, strânge toți participanții în jurul lui și pornește cele mai simpatice jocuri. Nu poți sta deoparte când auzi deja clasicul: „Deștili ‘nainti”, un joc-cântec la care toți vorbesc cu graiul dulce de Moldova. Alături de el au venit anul acesta Vasilică Istrate, Dan Butuc, Alexandru Busuioc, Oana Stratulat, Elena Simionescu și Petronela Spiridon.

Localnicii
An de an, tabăra SOR a avut loc la Maliuc. Iar de aici vin o parte a participanților. Întrebați de Alin, de Robert, de Cristi și veți afla câ îi știe toată lumea. Nu în ultimul rând, întrebați-ne pe noi, pe organizatori, despre Adrei Achimfiev. E înalt și lat în spate ca orice tânăr muncit în baltă. Nu a împlinit 18 ani, dar arată de 23. Deși e masiv, e blând și serios. Pune mâna la orice este nevoie, fără să te mai și întrebe dacă trebuie să se implice. Știe că vine aici ca să și ajute, nu doar ca să se uite la păsări.

Staff-ul
Nu uităm că la Expediția Națională de anul acesta SOR a avut o implicare mult mai mare decât în anii trecuți. Omul cu cele mai multe sarcini a fost, de departe, Valentin Marin.

Responsabilul de relația cu membrii a fost peste tot: a condus mașinile, a strâns echipament, a mers la cumpărături, a montat și demontat echipamente, a ajutat la montat corturi și a reușit să rămână vegetarian într-o mare de carnivori. Deși mânca tofu și humus, a avut mereu grijă să își împartă mâncarea și cu ceilalți colegi de Expediție.

Cristina Șut și Alida Barbu au fost anul acesta pentru prima oară participanți cu normă întreagă la Expediție. Veneau, de obicei, câteva zile, la Vadu, cât le permitea programul încărcat. Nici acum nu au avut timp liber. Au fost voluntari în prima zi la grupa de serviciu de la bucătărie, au stat cu nasul în laptop să răspundă și la mesajele importante pe care le primeau de la București, au organizat ecologizarea locurilor de campare, au cărat pe cât le-au permis puterile, au fost conștiința Expediției, au mânuit cu mână fină, de educator, relația dintre juniorii și seniorii de la fostele tabere.

Dar în weekend-ul petrecut la Vadu, alți trei membri ai staff-ului SOR au venit în Expediție. Directorul executiv Dan Hulea, însoțit de Mirela Gavrilă și Mihai Avedic au luat pulsul Expediției, au discutat cu participanții și au asistat, cât mai era nevoie, la muncile din spațiul de campare. Înainte de plecare, Mirela și Mihai au devenit profesori de boardgames. Printre sucuri și înghețate, la magazinul din Vadu, toată trupa de juniori păsărari a luat primele lecții de Saboteur de la cei doi și nu e exclus ca anul viitor să existe chiar un asemenea atelier pentru participanți.

Later edit - Și să nu-l uităm pe cel care scrie atât de bine despre noi toți, dar nu vrea să fie el în lumina reflectoarelor, Ovidiu Neculai Bufnilă. E cel care vă povestește ceea ce facem noi, dar în această expediție a fost și organizator, hamal, pedagog, jandarm, a întins corturi, a făcut aprovizionare, a strâns gunoaie și, mai ales, ne-a dat tuturor din energia și optimismul lui.

Fotografii
An de an, taberele SOR au invitați aparte: fotografii de wildlife din România. Printre obiective și focale se găsesc mereu suflete de om care se împrietenesc imediat cu partcipanții. Unii vin an de an, alții când se pot rupe de la serviciu. Octavian Tibăr a venit în 2014 prima oară, iar în 2015 a fost prezent din nou. Caută și mai multe specii de păsări, caută să se perfecționeze și să învețe de la ceilalți. Există și mici dispute amicale. În 2015, Florin Stavarache i-a suflat de sub nas lui Paul Țibu o specie care apare doar accidental în România: pescărușul negru (Larus marinus). Florin a fotografiat grupurile de pescăruși din apropierea corturilor de la Vadu, iar Paul Țibu a rămas doar cu satisfacția că a inelat, din nou, prigorii și pupeze la Vadu. De altfel, și el și Lucian Fasolă-Mătăsaru lăsau trusa de inelare din când în când pentru a pune lunetele și obiectivele pe păsări.

La inelări, din umbră, se simțea prezența președintelui SOR Costin Ion, care trecea pe acolo, verifica măsurătorile și mai cerea unele în plus pentru a determina cât mai bine o specie sau alta de lăcar. Mai ceva decât un grefier de judecătorie, Iulia Aursulesei nota tot ce dictau biologii. Măsurare de tars, de coadă, de remigă, tot, tot, tot. Inelatorii fotografi, Lucian și Paul sunt două firi opuse. Cu o seară înainte, abia dacă reușeau să schimbe două vorbe fără să se ciondănească referitor la metodele de inelare sau de măsurare. În doar câteva ore, tăcutul Lucian și expansivul Paul deveniseră amici. La final, Lucian a plecat și cu un ringtone special: l-a înregistrat pe Paul Țibu când își spunea celebrele poante. Și acestea au o denumire aparte: țibuituri!

Să dăm Cezarului ce e al Cezarului
Din anul 2000 și până acum, nicio tabără a SOR nu ar fi fost posibilă fără profesorul Eugen Petrescu. E organizator, voluntar, conducător de barcă, polițist de tabără, meloman (iubește jazzul și cântecele de tabără), pescar, ghid de Deltă, ornitolog, instructor de supraviețuire – e un om orchestră. Iar momentele cele mai liniștite au fost cele când el a ținut toată Expediția captivată la prezentarea Deltei Dunării. El e motorul taberelor, el pune în mișcare oameni și idei. Deschide taberele cu mailuri către staff și le închide cu colete către participanții care și-au mai uitat materiale la el. Mai nou, se recomandă drept... pensionar, dar puțini sunt oamenii care să urce într-o barcă așa de repede și de precis ca el.

Poartă ochelari, dar vede păsările când tinerii abia dacă le zăresc. Cunoaște obiceiurile păsărilor, dar și pe cele ale oamenilor. E dispus mereu să te învețe ceva nou, dar e la fel de curios ca în tinerețe și acceptă să asculte oameni tineri vorbind despre experiențele lor, fără să îi întrerupă. E greu să îl convingi de ceva legat de tabere, mai ales că știe poveștile despre fiecare participant, dar are și o întâmplare legată de fiecare obiect adus la tabere, de la prize la sape și greble. Domnule profesor, nu vom găsi niciodată înlocuitor unui om ca dumneavoastră, dar vom continua lucrul cu elevii și studenții. Trebuie să o spunem clar și răspicat: viitorul ornitologiei în România, noua generație de ornitologi, a trecut la un moment sau altul prin mâinile lui Eugen Petrescu sau prin taberele organizate de el în numele SOR. Ne plecăm în fața unui om cu har de dascăl și îi Mulțumim pentru tot!


Sucursale
Implica-te!
  • Vino alaturi de noi si doneaza pentru protejarea speciilor de pasari din Romania!
  • MembriDevino membru SOR ca sa te poti implica mai direct in toate actiunile noastre comune.
  • VoluntariAlatura-te eforturilor noastre de a face lucrurile mai bune si mai bine!