Pasarile si vascul. O relatie bazata pe interese reciproce

Iarna timpurie adusă de suflările îngheţate ale vânturilor nemiloase venite din ţinuturile îndepărtate de la miazănoapte a poposit încă o dată pe meleagurile noastre. Afară, ninsoarea cernută fin de norii albicioşi cade uşor, înălbind împrejurimile tăcute. Sus, în arţarul despuiat din marginea străzii, un sturz de vâsc, venit cine ştie de unde, poposeşte pe ramurile înzăpezite, scuturându-se de frig. Pasărea cercetează o vreme locul, zăreşte câteva rămurele verzi de vâsc deasupra, de care se apropie precaută, şi apoi începe să mănânce cu lăcomie fructele albe, ca nişte mici perle.

Vâscul este una din speciile de plante care a fascinat omul încă din vechime, fiind o sursă de inspiraţie folclorică şi mitologică. Druizii (preoţi celţi) îl numeau "arbore ceresc" deoarece remarcaseră că această plantă verde şi pe timpul iernii creştea pe ramurile arborilor, nu pe pământ, ca restul plantelor. Ei îi atribuiau puteri mistice şi îl venerau în timpul ritualurilor legate de fertilitate din miezul iernii. Mai târziu, în Evul Mediu, vâscul ocupa un loc de cinste în rândul alchimiştilor şi apoi al farmaciştilor. Planta, considerată ca aducătoare de noroc, are un potenţial medicinal încă incomplet explorat, studii recente atribuind unor compuşi specifici izolaţi din vâsc proprietăţi utile în ameliorarea manifestărilor unor forme de cancer, a epilepsiei, a unor boli articulare etc.

Fascinaţia faţă de această plantă este oglindită şi în literatura biologică, începând cu Pliniu cel Bătrân şi Teofrast, acum 2000 de ani. Pliniu era de părere că din sămânţa vâscului nu poate ieşi o nouă plantă decât dacă ea trece prin tubul digestiv al păsărilor. Mult mai târziu, Linné a fost primul care a descris modul de viaţă al acestei plante, semnalând că sturzii consumau fructele şi eliminau seminţele lipicioase pe crengile de dedesubt. Ulterior, Darwin a făcut referiri la această legătură dintre plantă şi animale pentru a exemplifica adaptarea evolutivă, vâscul devenind mai apoi un model de sistem pentru înţelegerea felului în care se răspândesc unele specii în natură.

Vâscul (Viscum album L.) este o plantă angiospermă (sămânţă închisă în fruct), perenă (trăieşte mai mulţi ani), sempervirentă (verde tot timpul anului), dicotiledonată (sămânţă cu două frunze embrionare), semiparazită (îşi extrage apa şi sărurile minerale din ţesuturile gazdei, pe care le foloseşte la producerea substanţelor nutritive prin fotosinteză). Prin adaptarea la viaţa semiparazită vâscul a devenit dependent de planta gazdă, a pierdut rădăcina şi a dobândit alternativ o formaţiune analoagă, înalt specializată numită haustor (haurire lb. lat.=a bea), cu ajutorul căruia îşi extrage materia primă brută necesară obţinerii nutrienţilor.

Vâscul are aspectul unui mic arbust globulos sau semisferic, cu ramuri despărţite dihotomic (în forma literei Y), frunze oval-alungite, opuse, pieloase şi persistente. El poate atinge în mod excepţional o lungime de peste 2 m, trăind până la 30 ani. Planta creşte exclusiv pe ramurile plantelor lemnoase (arbori şi arbuşti), putând fi observată frecvent pe crengile de măr, mesteacăn, arţar, plop, tei, atât în parcuri cât şi în grădini. Florile mascule şi femele sunt localizate pe indivizi diferiţi (unisexuat dioică). Plantele cu flori femele sunt de aproximativ 7,5 ori mai frecvente decât cele cu flori mascule. Înflorirea are loc în perioada martie-mai, primele flori apărând în al treilea sau al patrulea an de viaţă. Polenizarea este făcută de vânt şi/sau insecte (albine, muşte). Fructele, de aspectul unor boabe albe sau uşor gălbui, cu diametrul de cel mult 1 cm, se coc iarna. La suprafaţa lor există un tegument subţire, pielos, uşor detaşabil atunci când fructul este copt. Sub coajă se află un miez moale şi transparent, foarte lipicios, care înconjoară sămânţa. Din punct de vedere chimic, miezul fructului conţine polizaharide (hemiceluloză, celuloză şi pectină). Spre deosebire de seminţele plantelor neparazite, cele de vâsc nu germinează decât atunci când ajung în contact cu scoarţa de pe ramurile copacilor sau arbuştilor. Seminţele îşi menţin capacitatea germinativă doar câteva zile după ce au pierdut contactul cu planta.

După câteva săptămâni din sămânţă se dezvoltă un lăstar verde, care creşte curbându-se către scoarţa ramurii. La contactul cu scoarţa, lăstarul se lăţeşte puţin, după care începe să intre gradual în profunzimea ramurii, până la vasele lemnoase, pe unde circulă seva brută. De aici, tânăra plantă va extrage apa şi sărurile minerale necesare pentru sinteza substanţelor hrănitoare. Prin absorbţia unei părţi a sevei brute din planta gazdă vâscul contribuie la diminuarea nutrienţilor în partea terminală a ramurii pe care se află, afectând negativ creşterea ei. În cazul pomilor fructiferi, vâscul diminuează calitatea şi cantitatea fructelor produse pe ramurile parazitate. Creşterea vâscului are loc mult mai lent comparativ cu plantele libere, primele frunze apărând abia după aproape un an sau chiar mai mult de la germinarea seminţei. Fructele de vâsc reprezintă o importantă sursă de hrană, mai ales pe timpul iernii, pentru unele specii de păsări, care reprezintă principalul mijloc de diseminare al seminţelor, fiind în mod activ implicate în răspândirea plantei. Prin urmare, există o relaţie reciproc avantajoasă (mutualism) între plantă şi păsările consumatoare de fructe de vâsc. Astfel, vâscul oferă păsărilor o hrană alternativă, uşor de găsit şi săţioasă într-o perioadă mai dificilă a anului, în timp ce păsările transportă seminţele plantei pe alţi arbori, unde ele nu ar putea ajunge în mod natural,  asigurându-i un mijloc lesnicios şi rapid de răspândire.

Observaţiile ornitologice efectuate asupra păsărilor care se hrănesc cu fructe, coji sau seminţe de vâsc au evidenţiat un număr de 18 specii aparţinând la 8 familii, după cum urmează: brumăriţă de stâncă (Prunella collaris, Fam. Prunellidae), cocoşar (Turdus pilaris, Fam. Turdidae), gaiţă (Garrulus glandarius, Fam. Corvidae), măcăleandru (Erithacus rubecula, Fam. Turdidae), mătăsar (Bombycilla garrulus, Fam. Bombycillidae), mierlă (Turdus merula, Fam. Turdidae), mierlă gulerată (Turdus torquatus, Fam. Turdidae), mugurar (Pyrhulla pyrhulla, Fam. Fringillidae), piţigoi albastru (Parus caeruleus, Fam. Paridae), piţigoi de brădet (P. ater, Fam. Paridae), piţigoi mare (P. major, Fam. Paridae), piţigoi sur (P. palustris, Fam. Paridae), porumbel gulerat (Columba palumbus, Fam. Columbidae), silvie cu cap negru (Sylvia atricapilla, Fam. Sylviidae), sturz cântător (Turdus philomelos, Fam. Turdidae), sturz de vâsc (T. viscivorus, Fam. Turdidae), sturzul viilor (T. iliacus, Fam. Turdidae) şi vrabie de câmp (Passer montanus, Fam. Passeridae).

Studiile în teren privind păsările consumatoare de fructe de vâsc au relevat anumite preferinţe privind partea de fruct pe care ele o ingeră. Astfel, unele sunt mai puţin selective şi înghit fructul în întregime, în timp ce altele preferă doar o parte a lui (coajă, sămânţă). Pasajul seminţelor de vâsc prin tractul digestiv al păsărilor nu influenţează în niciun fel capacitatea lor germinativă. Cei mai frecvenţi consumatori ai fructelor de vâsc sunt păsările din neamul sturzilor. Sturzul de vâsc este specia care se hrăneşte cel mai des cu ele, după care urmează mierla gulerată, sturzul cântător, sturzul viilor, mierla şi cocoşarul. Aceste păsări consumă fructele în întregime şi elimină sămânţa intactă. În cazul sturzului de vâsc, el consumă până la 18 fructe la o singură alimentare, eliminând resturile după 15-30 minute. Luând în considerare viteza de zbor a păsării (35-45 km/h), rezultă că, teoretic, ea este capabilă să transporte seminţele de vâsc la circa 22,5 km de locul de hrănire. Transportul seminţelor pe astfel de distanţe ar fi mai probabil în timpul migraţiei acestei specii, în rest, raza de răspândire nu ar depăşi câţiva kilometri. Mătăsarul consumă uneori şi fructe de vâsc, deşi preferă fructele de scoruş (Sorbus spp.) sau păducel (Crataegus monogyna). Porumbelul gulerat se hrăneşte câteodată cu fructe de vâsc, însă nu se cunoaşte dacă seminţele sunt digerate în interiorul tractului digestiv al păsării.

Silvia cu cap negru este un consumator frecvent al fructelor de vâsc, de la care foloseşte pentru hrană doar coaja. Pasărea desprinde cu ciocul fructul de pe ramura de vâsc, după care zboară pe o altă ramură a aceluiaşi copac sau pe un alt arbore situat la mică distanţă (până la 12 m). Boaba de vâsc este apoi strânsă în cioc până cînd coaja crapă şi sămânţa şi miezul lipicios ies înafară. În continuare, pasărea îşi freacă de mai multe ori ciocul, în care ţine strâns fructul, de scoarţa ramurii, până când sămânţa lipicioasă şi pulpa moale se desprind complet şi rămân lipite de creangă, iar coaja este înghiţită. Aşadar, silvia cu cap negru răspândeşte seminţele de vâsc doar pe distanţe foarte scurte, în comparaţie cu sturzul de vâsc. Piţigoiul mare, piţigoiul albastru şi piţigoiul sur se hrănesc, mai ales iarna, cu miezul seminţelor neîncolţite de vâsc lipite de crengi, aceste păsări având astfel un efect limitativ asupra răspândirii plantei.

Din cele de mai sus rezultă următoarele: i)seminţele de vâsc sunt adaptate pentru a fi răspândite de către păsări; ii)unele specii de păsări contribuie la răspândirea spaţială a vâscului, altele o limitează; iii)transportul seminţelor de vâsc de către păsări este extern (cioc) şi intern (tubul digestiv); iv)există diferenţe importante în privinţa distanţei la care ajung seminţele de vâsc vehiculate de păsări.

Marcel CIOBANU



Sucursale
Implica-te!
  • Vino alaturi de noi si doneaza pentru protejarea speciilor de pasari din Romania!
  • MembriDevino membru SOR ca sa te poti implica mai direct in toate actiunile noastre comune.
  • VoluntariAlatura-te eforturilor noastre de a face lucrurile mai bune si mai bine!