Expeditia Nationala SOR
Contact

Expeditia SOR 2018

Expediția SOR are aceeași vârstă ca și organizația noastră. Există din 1990. NU am contabilizat miile de oameni care au participat la ea și acum ni se pare că e inutil. Nu cifrele contează, nu cantitatea, ci calitatea oamenilor care vin acolo, calitatea informațiilor pe care le dobândesc sau pe care le pun la dispoziția celorlalți. Nimic nu e legat de cantitate, cu o singură excepție – cumpărăturile pentru bucătărie ;)

Iar cumpărăturile au început din 8 august anul acesta, pentru că prima zi oficială de expediție a fost 12 august. Ca de obicei în ultimii ani, corturile au fost amplasate aproape de Maliuc, un loc pe care îl revendicaseră animalele până atunci. (Mulțumim Manu Baltag, omul care cunoaște fiecare șurub si băț de cort)

Și pe care și l-au reluat în stăpânire, odată cu plecarea noastră. Cu o singură excepție – o familie de pescărași albaștri care își creștea puii în malul din apropierea corturilor noastre. Nu a plecat de lângă noi, ne-a trat de parcă nu existam. Le-am întors favoarea.

Teste și testări

Spre deosebire de anii trecuți, cel mai dur test nu a mai fost ploaia. În 2018, în expediție, nu am văzut decât câțiva nori, nu am mai avut zile cu ploi.

Dar cel mai dur test pentru corpul expediționar a fost testarea aplicației SCENT. Zi de zi, în bărci, pe canalele și lacurile din deltă, membrii SOR au fotografiat, au semnalat nivelul apelor, au folosit aplicația pentru primele ei teste oficiale. Cu un soare puternic deasupra capului, orele de marș cu barca nu mai erau chiar plimbări romantice.

Orice canal cu umbră răcoroasă era așteptat cu sufletul la gură. Iar când vedeai câte un codalb sau un pelican, mai uitai de soarele care te făcea să te simți ca oul pus la prăjit în tigaie.

Cei mai chinuiți au fost, de departe, Eugen Petrescu și Costin Ion, conducătorii ambarcațiunilor, care zilnic au ieșit pe apă. Ratau prânzul zi de zi, iar în timp ce noi eram sătui, ei stăteau în picioare să vadă traseul cel mai bun, păsările, unde să oprească, cum să evite câte o cioată adusă de apele mari din ultima vreme.

Când coborau din bărci, cu pași de om istovit, treceau pe la cortul de bucătărie, unde găseau mereu un scaun liber și o porție păstrată special de bucătăreasa Expediției, Tanti Polea.

La dungă
Poate cea mai „exotică” apariție din expediție a fost Cătălin Șuba.

Prahoveanul blond a venit alături de soție și de cei doi copii ai săi, dar a pus la dispoziția expediției și barca personală și combustibilul, să fie cât mai multe bărci cu oameni pe apă, la observațiile de păsări.

A îndurat cu stoicism soarele, dar nu înseamnă că a fost iertat de glume.

Toți cei prezenți au remarcat că zi de zi și el și familia lui purtau cămăși, că erau cei mai eleganți din spațiul de campare. „Am un fier de călcat vertical, ascuns în cort, dar nu știți voi de el”, s-a disculpat Cătălin după ce se săturase să fie întrebat de ce e mereu pus la dungă, dacă merge la concert sau la un eveniment monden. Oricum, pe Cătălin îl găseai mereu aproape de trupa de la București cunoscută sub numele de...

Ceata lui Pănțăruș

Ceata asta e formată în jurul familiei Silviu și Lidia Panțîru.

Sunt montaniarzi, au la activ acțiuni cu cercetașii, fotografiază orice pasăre trece pe lângă ei, scot elevii din clase la ore de drumeție, păsărit sau astronomie.

Sunt un cuplu care lasă orașul în urmă, să educe elevii Lidiei în natură. Ea e profesoară de geografie, iar în jurul ei acum sunt foști și actuali elevi care au preluat pasiunile lor – ieșirea în natură, fotografia de wildlife, birdwatching-ul.

De fapt, cum mai „convertesc” câte un elev, cum afli – primești comanda pentru un nou determinator de păsări de la Silviu. În 2016 au venit prima oară în Expediție, la Vadu.

Au văzut flamingo, iar de atunci nu mai vin singuri, își aduc elevii cu ei, o ceată superbă de băieți și fete care dorm la cort, studiază cu pasiune păsările, fotografiază tot și...se integrează în orice grup.

E de ajuns să îi lași 10 minute, o să îi auzi cum cântă sau cum râd cu ceilalți tineri. Iar dacă e noapte, îi găsești pe toți în jurul lui Silviu, la atelierul de astronomie. Anul acesta, „Ceata lui Pănțăruș” a avut 13 membri, adulți și copii, inclusiv un doctor printre ei – semn clar că Silviu și Lidia sunt mereu prevăzători și atenți cu copiii.

La ateliere
În 2018 am îndulcit puțin programul de expediție. După ce mâncai micul dejun, intrai pe mâna șefilor de ateliere, iar după amiaza mergeai la scăldat sau la pescuit. La atelierul de păsări, unul din cei mai buni educatori pe care îi are SOR – președintele nostru, Alexandru Lapoși.

Profesorul vine de la Baia Mare cu mașina în două zile special pentru a le vorbi taberiștilor de păsări. La orice nivel. Are o planșă pentru fiecare, are determinatoarele alături, e gata să explice cu o răbdare de fier caracteristicile unor păsări, astfel încât toți să le rețină. Lângă el, reprezentanta grupei cu cele mai multe viețuitoare, entomologul Mădălina Viciriuc.

Nu e foarte înaltă, e slăbuță, și tinzi să o confunzi cu una din elevele care ia parte la atelierul de insecte. Important e că la plecarea de la masa ei o să poți face deosebirea dintre o albină, o viespe și temutul bărzăune. Câțiva metri mai departe este atelierul de mamifere. Îl găsești aici pe Geo Zaharia, omul care a amplasat camera de luat vederi cu infraroșu și senzor de mișcare pe care ne-a împrumutat-o Istvan Moldovan.

Geo zâmbea de fiecare dată când le prezenta cursanților vecinii de cort – o pereche de câini enoți sau un bursuc, pe care îi filmase camera în timp ce noi dormeam. Partea cea mai interesantă pentru mulți – cum deosebești urmele de mamifere în teren, de la vidră la câine, pisici sălbatică și lup.

Lângă ei, oricând gata să te învețe ceva despre reptile și amfibieni, George Creangă și Vlad Amarghioalei, doi moldoveni cu zâmbetul pe buze.

Și când au de cărat tone de bagaje, și când îi întrebi câte ceva din culisele unui proiect, ei zâmbesc. Sunt tineri, sunt biologi, sunt membri SOR și mai ales sunt voluntari, își oferă timpul și cunoștințele pentru o expediție cât mai reușită. Coordonatoarea lor, Raluca Malenciuc. Biologul de la Iași intră în Deltă și uită cum să se oprească din zâmbit, adoră tot ce e aici. 

Copilul expediției nu mai e copil

Veteranii expediției SOR îl cunosc pe maliucanul Andrei Achimfiev de când abia devenea adolescent. Timid, cuminte, cu mâini muncite, știe pe de rost canalele de lângă Maliuc, lacurile din zonă, pescarii din sat și din Mila 23, deși învață la Tulcea. În fiecare vacanță de vară vine acasă, la Maliuc, și ajută expediția. A ajuns la majorat, dar are statura unui baschetbalist sau a unui canotor în formă. Pune mâna la orice este de făcut și se mișcă mai rapid decât ai crede. Era mereu însoțit de Nicu Moga și de Marius Rădulescu.

Când nu cară apă sau provizii, când nu au ceva de făcut, atunci se distrează lângă corturi. Își fac băi cu găleți de apă, pleacă să se scalde, discută despre facultate. Andrei e admis la Marină și începe cursurile în octombrie. Asta a fost ultima lui expediție de copil.

Fericitul Daniel
Nu e față bisericească, doar că pe facebook îl găsești sub denumirea de Daniel HappyMan. E Dani Bulai, una din vocile și chitarele responsabile de programul de cântece, seara. E bălai, nu e înalt, dar nu ai cum să îl ratezi. Și el vine de ani buni în expediție, știe păsările, poate ține și un atelier despre ele, dar alege să se implice altfel.

Anul ăsta, putea demara festivalul „Enotul de Aur”, la cât a cântat. De la cântece de munte la cântece de taberiști, de la piese folk la piese studențești, Dani trece prin toate într-o seară. Iar la plecare, pe vasul de la Maliuc spre Tulcea, toți tinerii s-au strâns pe punte, alături de el și de chitară. A fost un ultim concert, încheiat la Tulcea, în lacrimi. Totuși, an de an, Expediția are și un final...

Sau nu.
Din 1990 există ideea de tabără de inelare și avea loc la Histria, sub îndrumarea lui Peter Weber. Din 2000 a apărut  ideea de tabără de educație, sub coordonarea lui Eugen Petrescu. Apoi s-a transformat denumirea, dar a rămas esența taberelor, avem Expediție. An de an aflăm că nu e ușor să scapi de ideile astea fixe – de a educa, de a învăța, de a proteja, de a ieși în natură. Și afli că nu ești singur când vrei să faci așa ceva. Se amestecă în această acțiune a SOR angajați, care deși nu ajung să stea la cort, au grijă să fie ok totul pentru participanți. „Norocoșii” colegi care merg în Expediție nu prea știu ce e ăla un somn de opt ore. Sau măcar șase ore.

Află că, dacă 100 de participanți au fiecare câte o problemă, tu trebuie să rezolvi 100 de probleme(Antoaneta și Alida). Să împaci, capra, varza, lupul, șacalul, enotul și codalbul, dar să le și explici ceva despre fiecare specie (Kinga și Zoli). Să știi cotele apelor Dunării, unde e grebla și câte kilograme de carne de vită îți trebuie la un gulaș pentru 80 de persoane Să vii cu caiacul tău de la Cluj pentru cei mici, să te asiguri că mai au încă trei, din partea lui Ionuț Călin - asta a făcut colega noastră Dora. Și, între timp, dacă trebuie să și fixezi o masă în solul nisipos, atunci ai grijă ca bula de nivel să arate că masa e așezată perfect la orizontală. (Numai Valentin Marin e în stare de o asemenea performanță)

Și totuși, Expediția se reia de la an la an. Oameni care iubesc Delta apar mereu lângă noi și aflăm că nu suntem singuri. Agențiile de turism tulcene Ibis Tours și Pelican Travel vin mereu cu noi în Expediție: ne transportă oamenii și bagajele fără să ne perceapă vreun tarif. Firma Wildlife Management Consulting ne-a donat direct suma de bani, ca sponsorizare, în 2018, sumă care să ne asigure o parte din cheltuieli. Avem an de an participanți care cum ajung acasă, intră pe internet și ne donează sume cu care să ne continuăm expedițiile. Nu îi putem pomeni pe toți cei care au venit în Expediție, fizic sau prin munca lor, dar îi apreciem pe toți. Ne-am mai luat o doză de Dor De Deltă, iar după un drum obositor spre casă, după o perioadă de odihnă, am pornit pregătirea Expediției din 2019. Nu, nici acum nu ne oprim.