Share

Știri

De 35 de ani SOR

21 februarie 2025

Cei familiarizați cu istoria SOR aud și citesc constant în ultimele trei decenii și jumătate numele unui trio căruia organizația îi datorează existența: Dan Munteanu, Szabó József și Peter Weber. Singurul care mai este cu noi este și cel care a pus bazele unei „dinastii” ornitologice. La început a fost tatăl, Szabó József, apoi fiul, Szabó József Jr., iar acum și nepotul, Szabó Luca-Mátyás, toți membrii SOR, fondatori sau doar la început de drum. O moștenire cum nu se poate mai potrivită, acum, la aniversare!

Povestea familiei Szabó aduce a vest ornitologic. Ne duce cu gândul la generațiile de păsărari din Anglia și Olanda, unde uneori pătratele de monitorizare a păsărilor sălbatice sunt lăsate „moștenire” în familie, țara având mai mulți păsărari decât locuri unde aceștia pot monitoriza ornitofauna. Care e asemănarea? Din anul 2024, pătratul CBM cu codul BP2301 a trecut de la bunicul Szabó József Sr. (îl cunoașteți poate și sub numele Szabó József Iosif, iar pentru acest interviu am convenit asupra numelui Szabó Iosif, nume care apare pe majoritatea publicațiilor autorului) la nepotul Szabó Luca-Mátyás, sărind peste generația intermediară reprezentată de Szabó József Jr.. Datorită vârstei înaintate, domnul Szabó a decis să se retragă din programul Monitorizarea Păsărilor Comune (MPC sau CBM – Common Bird Monitoring) și a predat ștafeta unei noi generații de ornitologi. Deși retras, continuă să ne fie alături prin superbele fotografii cu păsări și natură pe care ni le pune cu generozitate la dispoziție. Sau cum e cazul acum, prin fotografiile de arhivă și poveștile aferente, cu care începem seria de interviuri 3 x Szabó, la 35 de ani de la înființarea SOR.

Teodora Domșa: Domnule Szabó Iosif vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre începuturile dumneavoastră ca păsărar și începuturile SOR ca organizație care reunea oameni din domenii diferite, dar care aveau cu toții un interes aparte pentru păsări.

Szabó Iosif: Începutul meu ornitologic poate fi plasat în perioada în care studiam la liceu și este strâns legat de domnul Kohl Ștefan din Reghin, cu care aveam întâlniri și discuții lunare despre păsări și metodele de observare a acestora, precum și de domnul Ion Cătuneanu, cel care conducea Centrala Ornitologică Română (COR). Am participat în anii 1964-1965 la traininguri de inelare organizate de COR, care m-au atras și mai mult în tabăra celor care doreau să studieze păsările. Astfel, am decis să urmez Biologia. Dar nu am reușit la admitere la Facultatea de Biologie a UBB din Cluj, domnul Korodi-Gál János fiind de altă părere. Astfel, în anul următor mi-am încercat norocul, de data aceasta cu succes, la Facultatea de Medicină Veterinară din cadrul USAMV Cluj. Iar pasiunea pentru păsări a venit cu mine, nu m-a părăsit de atunci. În anii ’60 am fost activ în cadrul unui cerc ornitologic în Târgu Mureș, unde am interacționat, printre alții, cu dr. Antal D. Vasile, Bartha Tibor, Boros György, Gombos Attila, dr. Kelemen Attila, Kulcsár László și Szombath Zoltán. De asemenea, am păstrat legătura cu alți păsărari pasionați din țară. Ulterior, domnul dr. Korodi -Gál János ne-a implicat în studierea populațiilor de păsări, care se făcea prin metode folosite și pe plan mondial. Tot el ne-a învățat identificarea speciilor mai deosebite în cadrul inelărilor.

TD: Unul dintre cele mai spectaculoase lucruri despre SOR, cel puțin pentru mine, este data la care a fost înființată legal organizația: în 23 februarie 1990! Cum îmi place să spun adesea, încă se auzeau gloanțele trase la Revoluția din ’89 și tot ce au găsit mai potrivit o mână de pasionați a fost să înregistreze SOR la judecătorie. Ce vă aduceți aminte din acele zile?

SZ: Au fost niște momente memorabile, pline de mari emoții. Dar ele nu marchează începutul organizării noastre. Încă dinainte de schimbarea de regim exista o rețea de legături personale și profesionale între ornitologi și păsărarii amatori, să le spuneam așa pentru o mai ușoară diferențiere. Existau întâlniri, simpozioane, tabere de inelare, programe de monitorizare, așa cum permiteau vremurile. Unul dintre aceste programe, care a continuat după decembrie ’89 a fost MidWinter și de el se leagă începuturile SOR. În ianuarie 1990 eram în Dobrogea pentru monitorizarea păsărilor acvatice, care și acum tot în prima jumătate a lunii ianuarie se realizează. Eram eu, Peter Weber, Dan Munteanu și fiul meu, Szabó József, licean pe atunci. Discutând despre colegii noștri maghiari, care tocmai înființaseră cu puțin timp înainte MME, am luat decizia atunci, pe loc, să facem și noi la fel. Zis și făcut! Eu am cerut colegilor maghiari statutul și alte acte necesare înființării unei astfel de organizații și le-am tradus în română, Dan Munteanu le-a adaptat situației locale și le-a depus la Judecătoria din Cluj. Apoi în mai 1990 a avut loc prima întâlnire a membrilor Societății Ornitologice Române, „acasă” la Peter Weber la Muzeul Municipal Mediaș.

TD: Cât a contat ajutorul străin înainte de ’89 și cât de important a fost în primul deceniu de existență al SOR? Am descoperit recent în arhive că la începuturi au fost și membri din străinătate, ornitologi de regulă, cu scopul de a sprijini organizația și prin plata unei cotizații. Cea mai mare surpriză a fost descoperirea printre membrii SOR a reputatului ornitolog englez Gerard Gorman, specialistul în piciforme (ciocănitori), care își amintea de transporturi cu echipamente – optică, copiatoare – în vremurile de început.

SZ: A fost foarte important, mai ales pe partea de furnizare de informații, cum și cât era posibil. Au existat legături bune cu Germania datorită unor ornitologi precum Ștefan Kohl, amintit mai sus (muzeograf – preparator, un excelent taxidermist care a organizat la Liceul Nr. 2 din Reghin unul dintre cele mai importante muzee de științe naturale din țară, care cuprinde peste 90% din ornitofauna României și cea mai bogată colecție de schelete; membru fondator al Societății Ornitologice Române și el) și Werner Klemm. Acesta a realizat recensământul berzelor în județele Sibiu și Brașov până în 1988, iar de atunci de acest proiect se ocupă Friedrich Philippi, tot cu ajutor german.

Au existat legături cu Ungaria, și prin cei de acolo, cu ornitologi din restul Europei. Eu am organizat în țară Numărătoarea de iarnă a păsărilor acvatice (MidWinter) și trimiteam datele colegilor din Ungaria, care le trimiteau mai departe ornitologilor de la Wetlands International din Anglia. Nu era întotdeauna ușor, trimiterea de informații în străinătatea putea fi considerată o acțiune dușmănoasă de către partid, dar mi-am asumat acest lucru. Dar nici organizatoric nu mergeau lucrurile cum sperai. Îmi amintesc de un sfârșit de săptămână în care trebuia să ieșim pe teren pentru MidWinter, însă cum mașina noastră avea numere pare și era week-end-ul celor cu numere impare (sau invers), am sfârșit prin a merge pe jos la monitorizarea păsărilor acvatice.

TD: Cu ce planuri și speranțe ați pornit la drum? Cum a fost contactul cu realitatea?

SZ: Speranțele și planurile au fost mari, propulsate de entuziasmul accederii la libertate. Chiar și posibilitățile păreau mari în acea perioadă, când oamenii de știință și organizația nou formată se bucurau de credibilitate și exercitau o oarecare influență în societatea civilă. Deși au existat idei sau diverse propuneri de proiecte, inclusiv cumpărarea de terenuri în zone cu biodiversitate valoroasă, din nefericire realizarea lor s-a lovit și de o mai slabă susținere din partea conducerii de atunci a SOR și a colegilor mei de la acea vreme. Grindul Lupilor, Histria sunt zone în care terenurile au fost distruse prin suprapășunatul cu oi și datorită lipsei ferme de intervenție a ONG-urilor. Dacă mai adăugăm un Minister al Mediului foarte permisiv, o populație cu o concepție nu foarte sănătoasă despre ce înseamnă natura și sănătatea acesteia (neavând o educație în această direcție), putem spune că începuturile nu au fost prea roz, iar realitatea a produs uneori senzația luptei cu morile de vânt și evident, frustrare.

TD: Cum se realiza comunicarea între membrii SOR? Dar cu cei externi?

SZ: Pe atunci încă era o comunicare bazată pe hârtie și întâlniri directe. Corespondența clasică era principala modalitate de a comunica cu majoritatea membrilor. Prin poștă se trimiteau și cardurile de membru și materialele aferente plății cotizației, dintre care cel mai important era „Buletin de informare”, care apărea de două ori pe an. Ornitologii contribuiau cu materiale, Peter Weber și cu mine ne ocupam cu aranjarea și pregătirea acestora, iar Mitruly Anikó cu tehnoredactarea buletinului la mașina de scris. Ne vedeam la întâlnirile anuale, la simpozioanele și conferințele organizate în general de muzee, dar și la taberele de inelare, precum cea coordonată de Peter la Histria.

Tabăra de inelare de la Histria

TD: Prin ce modalități a crescut SOR? Cum se ajungea atunci la membri noi?

SZ: Relațiile personale au stat la baza creșterii inițiale a numărului de membri ai organizației. Mare parte dintre membrii fondatori erau profesori, fie din mediu preuniversitar, fie universitar. Aceștia țineau multe prezentări pentru elevi și studenți, astfel că la început numărul membrilor din această categorie a crescut considerabil. Și la fel, cel al colegilor de „breaslă”: naturaliști, nu neapărat ornitologi, muzeografi, medici veterinari, în general oameni care iubeau natura și păsările.

TD: Cât loc a ocupat pregătirea noilor generații de ornitologi în preocupările dumneavoastră personale și ale SOR?

SZ: După cum reiese și din numele ei, Societatea Ornitologică Română a fost înființată de oameni de știință, fie profesori, fie muzeografi sau alți cercetători din domenii conexe ornitologiei. Astfel, direcția a fost oarecum mai savantă, mai serioasă, chiar dacă prin membrii care erau cadre didactice am ajuns și la copii. Dar, părerea mea a fost oarecum alta față de cea a colegilor mei în ceea ce privește apropierea copiilor de natură. Eu cred că acest lucru poate fi făcut cel mai bine dacă scoți cât mai des copiii în natură! Așa că m-am retras la Odorheiu Secuiesc, unde am încercat să pun în aplicare aceste idei, sub forma unui Cerc ornitologic. Am avut succes, am crescut foarte repede, astfel că în 5 ani grupul de elevi a devenit prea mare și am externalizat munca efectivă cu elevii către profesorii acestora. Am avut și susținerea Consiliului Local și a Primăriei, cu care am derulat proiecte de colectare selectivă a deșeurilor în școli, am sărbătorit diferite evenimente, cum ar fi Ziua Pământului, prin expoziții foto în oraș, am editat calendare cu desenele copiilor. Am venit și în sprijinul cadrelor didactice și a celor interesați de protecția mediului prin întâlniri cu colegii din Ungaria. Am tradus materiale despre natură și protecția acesteia din limba engleză, prin proiectele oferite de Fundația SOROS. În general, am capacitat persoanele dornice să învețe despre protecția naturii, pentru a putea fi profesori la rândul lor.

TD: Cum vedeți observarea și monitorizarea păsărilor care au ca scop colectarea de date în vederea realizării de atlase de distribuție sau alte asemenea publicații? Ar fi ceva de îmbunătățit la cele care se derulează în România?

SZ: Este un lucru foarte important, sunt pentru cât mai multe astfel de demersuri. Dar aș sublinia importanța la fel de mare a publicării acestor date și a POPULARIZĂRII lor. Astfel, poate fi stimulată implicarea mai multor oameni, specialiști și amatori, aceasta fiind una dintre marile probleme ale acestor proiecte, numărul insuficient de participanți în/la colectarea datelor.

TD: Până nu demult ați participat ca voluntar în programul Monitorizarea Păsărilor Comune (CBM-Common Bird Monitoring), monitorizând în Odorhei vreme de câteva decenii același pătrat CBM (cu codul BP2301). Puteți să ne spuneți dacă ați observat schimbarea în timp a naturii și a biodiversității? Am putea extrapola această situație și la zone mai întinse – întreb știind că încă sunteți activ, călătoriți și țineți legătura cu alți iubitori de natură.

SZ: Desigur. Schimbările survenite ca urmare a intensificării agriculturii și a altor îndeletniciri umane sunt vizibile și la scară mică, dar și la scară mare, națională sau continentală. În pătratul pe care l-am monitorizat, în timp, a dispărut ciocârlia, cristelul de câmp, mărăcinarul mare a ajuns la o singură pereche cuibăritoare. Sunt modificări deloc îmbucurătoare, dar o consecință firească a faptelor noastre. Construcțiile nou apărute și necosirea sau nepășunarea fânațele de către animalele sălbatice sau domestice sunt factori care duc la schimbări calitative și cantitative ale vegetației. Dispar astfel plante cu semințe valoroase, dispar insecte sau scade diversitatea lor, astfel și populația de păsări sălbatice intră în declin.

TD: Ca fin observator și martor al trecutului și prezentului ornitologic cum vedeți viitorul acestei profesii și pasiuni deopotrivă? Aveți curajul să faceți câteva predicții despre viitor?

SZ: Viitorul ornitologiei este strâns legat de popularizare, dar nu a ornitologiei per se, ci a naturii. Nu poate exista protecția păsărilor, dacă nu facem mai întâi protecția naturii. Fără natură nu vor mai fi nici păsări, nici insecte, nici oameni. Este important să ne bucurăm de apariția sau descrierea unei specii noi, dar ar trebui să ne preocupe mult mai mult câte specii dispar, câte habitate preferate de aceste specii dispar și ele, din ce cauze se întâmplă aceste lucruri și cum pot fi măcar stopate, dacă nu cumva chiar inversate tendințele. Și nu este o luptă ușoară, nici măcar egală, deoarece vorbim aici despre mari interese comerciale și financiare, în fața cărora de regulă, natura nu are prioritate. În concluzie, are nevoie de toți aliații disponibili pentru a avea o șansă serioasă.

TD: Mulțumim pentru această călătorie în trecut, oglindă din prezent și ochi aruncat în viitor. Aș schimba puțin această notă nu foarte veselă, prin trecerea la următorul partener de conversație dintr-o generație imediat următoare, fiul dumneavoastră Szabó József Jr., și el un membru fondator al SOR. Când și cum a intrat József în lumea păsărilor?

SZ: Nu voi spune multe, îl las pe el să vă povestească mai detaliat. Doar atât am să adaug: păsările au început să îi placă de mic, poate și datorită norocului de a putea asista la inelarea acestora. Nu cred că sunt mulți copii care să reziste unei astfel de întâlniri!

Inelarea păsărilor sălbatice oferă date importante despre dinamica acestora, dar este și un instrument eficient de atragere a atenției publicului larg asupra problemelor și protecției acestor viețuitoare.

Fotografiile din acest interviu fac parte din arhiva personală a domnului Szabó Iosif, căruia îi mulțumim pentru amabilitatea cu care ni le-a pus la dispoziție și ne-a răspuns la întrebări.

Dacă ți-a plăcut, distribuie

Abonează-te la newsletter

Homepage


Contact


Munca noastră

Știri

Proiecte în desfășurare

Proiecte încheiate


Despre noi

Despre SOR

Echipa

Consiliul Director

Sucursale


Păsări și biodiversitate

Păsări din România

Amfibieni

Reptile


Implică-te

Voluntariat

Membri

Donează

Parteneri


Shop

Termene și condiții


Legal

ANPC - Asociația pentru protecția consumatorilor

SOL - Soluționarea online a litigiilor

Politica SOR legată de cookies


Societatea Ornitologică Română este partenerul BirdLife International din România

SOCIETATEA ORNITOLOGICĂ ROMÂNĂ, CIF RO5272804, București, Sector 2, int. Călușei 12